În scurta mea exeperiență de viață, nici 30 de ani :), am ajuns la câteva concluzii în ceea ce privește existența noastră în aceast lume. Nu am pretenția că aceste principii sunt adevărate sau că ar trebui să fie împărtășite de toată lumea. Nu cred că există o realitate absolută la care să ne raportăm fiecare printr-un sistem imuabil de valori. Cred că forma în care ne exprimăm zi de zi fiecare dintre noi este de destul de diferită, chiar dacă avem o esență comună pe care însă, din păcate, nu cred că o cunoaștem. Când vorbesc de valori și principii nu mă refer la norme etice dictate de o majoritate socială care la scala istoriei este conjuncturală sau de principii apărate de legea penală și civilă. Mă refer la noțiuni care au de-a face mai mult cu constituția naturii umane, dintr-o perspectivă așa limitată cum încă o percep eu. Să vedem deci cum stăm:

    Omul este 100% egoist, incapabil să facă o acțiune care nu este egoistă.

Fiecare dintre noi este animat de această forță: egoismul. Ea este materia din care suntem făcuți. Orice acțiune pe care o facem, deși nu suntem pe deplin conștienți de acest lucru, o trecem printr-un calcul simplu: ce îmi iese mie din asta? Care este beneficiul meu din această acțiune? Oricât ar părea de crud, o mamă își iubește copilul EI, un soldat moare pentru idealurile SALE (sau ale celora care i-au spălat creierul), un sinucigaș își ia viața pentru că este de părere că are de câștigat din această acțiune. Oamenii fac lucruri altruiste pentru a-și cumpăra sau rezerva un loc în cer sau în paradis. Atâta timp când în spatele acțiunii altruiste stă un gând egoist de autogratificare sau de câștig nu cred că putem vorbi de altruism ci doar de un egoism mascat.

Consecințele egoismului pur în care trăiește omul sunt imense. Omul este incapabil de dragoste, nu are cum să iubească pe altcineva, pentru că el nu vede în jurul său oameni, vede doar obiecte care îi provoacă plăcere, deci le dorește posesiv, vede obiecte care nu îi produc plăcere sau suferință, pe care le ignoră sau vede obiecte care îl cauzează suferință și împotriva cărora luptă. Nu ai cum să iubești o persoană de care ai nevoie. Pentru că iubești nevoia pe care aceea persoană ți-o satisface, nu ai ochi să vezi de fapt aceea persoană, îți vezi numai nevoia (dorința) care îți este satisfăcută sau nu. Când nevoia nu îți mai este satisfăcută dragostea se transformă în ură. Asta o fi dragoste sau posesivitate egotică vecină cu patologicul?

      Omul este suma dorințelor sale.

    Rezultatul naturii egoiste a omului, această goană de a se autosatisface prin exploatarea mediului, a semenilor și a tuturor lucrurilor pe care le vede în jurul său, este dorința perpetuă în care omul trăiește. Omul în esența sa este suma dorințelor sale. Dorința este combustibilul care alimentează natura egoistă. Vreau să cresc mare, vreau o soție bună, un copil, o mașină, un job mai bun, o vilă mai mare… Toate gândurile omului sunt instrumente menite să servească această simfonie a dorințelor care cântă neîntrerupt în mintea omului. Dorințele sunt cauza suferinței, cum bine observa Budha în urmă cu vreo 2.600 de ani…

    Din păcate sau poate din fericire (la urma urmei ce este binele și răul?) toate dorințele omului sunt dorințe animalice duse la maximum de egoism care îl conduce. Dorințe pentru sex (și animalele se reproduc), pentru bani, casă, mașină, profesie, prestigiu social (și animalul vrea un bârlog cât mai bun, o ierarhie cât mai bună în haită, o liană cât mai bună pe care să se deplaseze, o piatră cât mai bună cu care să spargă nucile), pentru siguranță, iubire (animalele se luptă zilnic pentru siguranță, chiar mai acerb decât oamenii pentru că își pun viața în joc zilnic, delfinii nutresc și un grad de afecțiune destul de ridicat pentru partener)… Cât de bine spuneau antici că omul este un zoon politikon, un animal social, al cetății (politikon vine de la polis – cetate), dar și animalele au haitele ca și o proto-societate...

        Suferința este o constantă umană.

        Toți oameni suferă. Nu există om care să fie fericit. Bucuria, beatitudinea, extazul sau fericirea este în accepțiunea mea o stare perpetuă care ar trebui să ne umple constant ființa indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul ei. Trecând peste paradoxul că dacă am fi tot timpul fericiți, am fi de fapt într-un continuu sentiment de banalitate, pentru că nu am avea un termen de comparație – fericirea poate să fie percepută numai în contrast cu nefericirea, altfel ce este fericirea și nefericirea? – noi numim fericire crâmpeie de momente în care egoul este satisfăcut prin îndeplinirea unei dorințe. Dar satisfacerea unei dorințe naște încă un paradox. Cu cât înaintăm în satisfacerea dorinței, plăcerea percepută este din ce în ce mai mică. Adică, ceea ce ne era destinat să ne satisfacă nu ne mai împlinește de la un anumit punct, iar de la alt punct încolo chiar ne scârbește. Să luăm cazul unei partide de sex.

        La început e o dorință imensă, bărbatul este un vulcan gata să erupă. După un anumit timp, de multe ori mult prea scurt din punct de vedere feminin, punctul culminant este atins, dorința este satisfăcută, dar continuarea exploatării plăcerii, pentru a extinde extazul, nu mai produce stări orgasmice, din contră, bărbatul are tendința de a se detașa de femeie, îi întoarce spatele și chiar are tendința de a o îndepărta. În același timp, dacă în următorul minut vede o altă femeie, dorința se reaprinde ca și cum nu ar fi fost satisfăcută niciodată și chiar dacă corpul nu este încă pregătit din punct de vedere fiziologic să pornească o nouă erupție vulcanică. Incapacitatea satisfacerii dorinței, împreună cu iluzia bucuriei care ne amăgește în toate aspectele ei, fie că e vorba de sex, bani, profesie, onoare, siguranță sau alte dorințe, ne aruncă în acest imens ocean de suferință. Ce să-mi doresc, oare, ca să nu mai sufăr? Sau să-mi mai doresc ceva? În momentul în care nu îmi mai doresc ceva dispar pur și simplu… A fi sau a nu fi?

          Divinitatea sau Dumnezeu nu există pentru om, pentru omul egoist.

        În oceanul suferinței generat de egoism și de combustibilul numit dorință, omul este incapabil să-l simtă pe Dumnezeu, Alah, Iahve, Budha, Åživa, Brahma, Krisna… sau oricum i-ar spune. Omul are o credință, nu o percepție, despre Dumnezeu. Omul fantasmagorizează pe tema numită Dumnezeu ca și cum ar avea în sine o reminișcență a unei stări paradisiace în care era unit cu acest Dumnezeu pe care acum nu îl mai poate percepe. În acest peisaj iluzoric omul se minte pe sine în ceea ce privește capitolul existenței Divinității. Omul inventează religii, ritualuri și practici care au rolul de a-i oferi un confort psihologic. Marx îi spunea opiu al popoarelor. Dacă o să faci bine, o să-i ajuți pe cei săraci de exemplu, adică o să dai de pomană 10 lei la cerșetorul de la ușa bisericii vei avea mai multe șanse să intri în rai. O serie de ritualuri goale de conținut executate mecanic la îndemnul preoților, pastorilor sau altor clerici (cruci, meditații, asane, post, liturgii, pomeniri, acatiste, slujbe, ofrande, etc.) pentru a cumpăra un bilet înspre Nirvana, Paradis sau Împărăția Cerurilor.

        Toate scripturile considerate sfinte din lumea aceasta: Biblia, Coranul, Bhagavad-Gita, Tora, Dharmapada, Tao Te King, Yoga-sutra… care animă toate religiile: creștinismul, islamul, hinduismul, iudaismul, budhismul, taoismul, yoga… vorbesc despre un Dumnezeu care este Dragoste. Ori în contextul în care avem de-a face cu un om 100% egoist, cred că omul, în contextul în care este azi, nu-l poate percepe pe acest Dumnezeu. Toată omenirea, poate cu câteva excepții: Avraam, Moise, Budha, Iisus, Åživa, Krișna, Mahomed, dacă or fi existat din punct de vedere istoric aceste personaje și nu cumva trebuie interpretate la nivel simbolic, este într-o ascundere față de ceea ce înseamnă tărâmul spiritual sau Dumnezeu. Până când omul nu își corectează natura egoistă, până când nu iese din oceanul urii în care se scaldă, el nu are cum să-l perceapă pe Dumnezeu. La fel de bine am putea spune că Dumnezeu nici măcar nu există pentru el. Că Dumnezeu a murit, cum spunea Nietzsche. Conceptul de azi pe care îl atribuim lui Dumnezeul este de fapt o minciună scormonită de egoismul uman, sau de egoismul unor lideri religioși și politici care vor să dreseze omul-animal.

          Legea supremă: Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți.

        La fel cum fiecare religie din câte există pe lumea asta ne spune că Dumnezeu este dragoste, deci 100% altruist și nu 100% egoist cum este omul, tot așa ne spune și că iubirea aproapelui este cheia care deschide cufărul cunoașterii "vieții veșnice". The love of others is the one and only passage to the love of God! Cum putem atinge această iubire? Asta e întrebarea…

        P.S.: Îmi cer scuze celor care se simt lezați de aceste puncte de vedere, spuse poate prea dur. Intenția mea nu a fost să jignesc pe cineva sau să provoc neliniște interioară. Chiar dacă această neliniște sau suferință este bună… o suferință dureros de dulce.

        Articol scris în 2012.
        Despre Autor
        Daniel Meze - Administrator

        Are un Master în Psihologie Clinică, Psihoterapie şi Consiliere Psihologică. Practică Yoga din 2009 și o predă din 2013. Studiează Cabala din 2011 și o predă din 2012. Este Directorul Editurii ARI. Studiează Educația Integrală din 2013 și o predă din 2017. Este Președintele Asociației ARI.

        Lasă un comentariu
        DESPRE AUTOR
        Daniel Meze

        Are un Master în Psihologie Clinică, Psihoterapie şi Consiliere Psihologică. Practică Yoga din 2009 și o predă din 2013. Studiează Cabala din 2011 și o predă din 2012. Este Directorul Editurii ARI. Studiează Educația Integrală din 2013 și o predă din 2017. Este Președintele Asociației ARI.

        ULTIMELE POSTĂRI
        ULTIMELE COMENTARII

        CONTACTEAZĂ-NE

        Puteți intra în legătură cu noi
        folosind una din metodele de mai jos