Dacă a fi jurnalist înseamnă să te bucuri atunci când primești un mesaj de la SMURD care te anunță că avut loc un accident cu victime, atunci eu nu mă definesc ca fiind un jurnalist. Dacă meseria de jurnalist este jobul prin care etalezi sângele pe portalul de știri sau este îndeletnicirea de a pune chiloții unei dame, în cautare de celebritate, la rubrica "fata zilei", atunci eu nu vreau să am de-a face cu această profesie.
Dar publicul vrea sânge! Vrea să citească știri care să-l șocheze! Toată lumea dă click-uri și butonează telecomanda după țâțe și lenjerie intimă! În opinia mea orice gust și orice deprindere se formează. Pofta vine mâncând, iar de obiceiuri te poți dezvăța la fel cum te-ai învațat. Mass-media din România a căzut însă într-o mocirlă din care nu mai vrea să iasă. Ziarele, televiziunile și media electronică, promovează o realizate morbidă, vulgară, obscenă, șocantă, degradantă și scandaloasă. Nimic nu mai este normal, nimic nu mai merită apreciat, totul în jurul nostru se dărâmă, nu mai există decență, excelență sau valoare.
Nu cred că există o realitate obiectivă. Cred că fiecare dintre noi ne creăm realitatea și undeva la un anumit nivel, noi toți creăm o realitate pe care place să o definim ca fiind de sine stătătoare. Dar ce este o știre? Ce este un jurnal de știri prezentat de o televiziune? Este un fragment de puzzel pe care un jurnalist caută să-l integreze într-o realitate deja existentă în capul lui. Respectiva știre nu are cum să reprezinte realitatea. Este o piesă care nu are cum să iasă din peisaj, din realitatea pe care (și-)o închipuie și pe care (și-)o servește casta jurnaliștilor. Ca să mă exprim mai plastic, un jurnal de știri nu are cum să nu conțină stereotipuri precum: "fiarele contorsionate", "oamenii legii", "micuții", "pistolarul", etc. Lucrurile nu stau deosebit nici în ceea ce privește talk-show-urile. O moderatoare de la televiziunile de știri nu se mai poate comporta "normal". Trebuie să fie revoltată, șocată și mereu cu pusă pe harță. Tensiunea arterială trebuie să fie ridicată, vocea acuzatoare, iar spiritul tensionat. În aceste pseudo-dezbateri nimeni nu mai poate termina o frază, ce să mai vorbim de enunțarea unei idei. Nimeni nu pare a mai fi interesat de o discuție pe fond. Nimeni nu mai are răbdare să studieze, să se documenteze sau să citească un proiect de lege care este supus unei dezbateri publice. Nu mai sunt argumente și totul se rezumă la atac la persoană. Principiile nu mai contează, iar discuția este personalizată. Nimeni nu mai trage concluzii, nimeni nu construiește, toți sunt angajați la firma de dezmembrări numită presă.
Åžtirea se amestecă cu comentariul tendențios și cu limbajul de lemn aferent. Informația este pe care de dispariție, iar non-informația umple în proporție de 99% ecranele televizoarelor. Cu ce îmi îmbogățește mie bagajul informativ faptul că sunt pus la curent cu un accident, cu o tâlhărie sau cu faptul că Vadim l-a înjurat pe Dan Diaconescu? Care poate să fie relevanța sau conținutul informativ al unei știri precum: "Tatăl Nadiei Comăneci a murit"? Această propoziție nu o pot numi informație. Bineînțeles, ea poate să fie menționată la finalul unui jurnal de știri, într-un expozeu de maxim un minut. Dar a face din ea un breaking news este un atentat la orice pretenție de decență și de acuratețe emisă de o televiziune care se numește de știri. O să ajungem la un moment dat să ne trăim toată viața într-un adevărat breaking news. Acesta va începe cu travaliul nașterii și se va termina cu o transmisiune în direct de la slujba de înmormântare. Nu vom avea odihnă nici măcar în sicriu pentru că bocitoarele de serviciu vor face show la vederea blițurilor și a camerelor de luat vederi.
Peste tot avem sânge pe pereți: violuri, crime, tâlhării, accidente și violență. Vrăjitoarele deschid prima pagină, vedetele, promovate ca adevărate modele pentru societate și pentru tineri, își etalează ținutele, hobby-urile care mai de care mai extravagante și bineînțeles toate scandalurile. Åžtirile sportive sunt pline de becalisme, borcisme și alte isme fără fond și conținut. Totul este un balon de săpun, dar nimeni nu are curajul să sufle ca să destrame coșmarul. Sportivii sunt mai activi în cluburi, iar prafurile și distracția acoperă ca și un văl performanța care nu mai are loc pe prompter.
Nu vreau să par ipocrit. Fac parte din această presă și din această societate. Nu vreau să pozez în Iisus Hristos, deși am dese accente fariseice. Sunt conștient, sau încerc să fiu conștient, de faptul că particip din plin la crearea acestei "realități" pe care o condamn. Textul de față mi-l asum, dacă vreți, ca pe o autocritică. Jurnalul unui ziarist ratat. Un condei eșuat într-o societate care și-a pierdut reperele. Un câine care latră în pustiu pentru că nu a avut puterea să devină un lup. Un maidanez care a eșuat în a deveni câinele de pază al democrației.
Åži eu sunt condus de egoismul machiavelic al societății de consum. Åži în mine răbufnesc aceleași frustrări ale celor 22 de ani de pseudo-democarație iliesciană. Chipul meu este brăzdat de aceleași traume care au schilodit caracterele ce exultă la vederea chiloților asistentei lui Capatos... Åži eu sunt produsul acestui sistem de educație care nu a reușit să mă facă să caut mai des pe google un Herodot sau o păpădie. Sistemul meu nervos nu mai realizează sinapsele potrivite din cauza nenumăratelor înjurături spuse la volanul mașinii care s-a împotmolit de prea multe ori în traficul ce căuta o autostradă suspendată. În lipsa unei altoiri intelectuale reușite, instinctele mele animalice preiau prea des timona pupitrului meu de comandă. Mediul pe care îl văd în jur mă instigă la câștiguri facile făcute peste noapte. Sunt îndemnat să furt și să anihilez suferința sau "realitatea" cu alcool, droguri și fumuri. Orice demers intelectual pare să fie învins de dilema otevistă: "Åži-a făcut Cioacă nevoile între Rucăr și Bran?"
Dar trăgând linie eu trebuie să fiu jurnalistul care spune lucrurilor pe nume. Cel care combate, societatea civilă care se opune abuzurilor statului și vectorul care formează și dă contur realității. De fapt sunt un orb căruia îi este dat bastonul să ghideze alți orbi. Un analfabet pus să scrie abecedarul din care lumea ar trebui să învețe să citească. Nu vreau să fiu un astfel de jurnalist. Piesa este prea proastă, iar talentul meu lipsește cu desăvârșire.
Visez la o lume în care fiecare persoană să fie trează. O lume în care fiecare să aibă o percepție cât mai curată a realității, fără să fie nevoie ca cineva să picteze această realitate în jurnale de știri și rubrici de ziar. O lume în care Biserica să nu ne mai condamne încă de la naștere cu eticheta de "păcătos" și în care o clasă politică să nu ne fure 80% din veniturile noastre prin taxe și impozite care alimentează un sistem mafiot. Dar cine este acest stat, această clasă politică și această Biserică? Sunt părți ale realității create de mine. De impotența mea, de frica mea și de slăbicunea mea. O clasă conducătoare, fie că este politică, clericală, economică sau intelectuală, este reflexia fiecărui individ în parte și a societății per ansamblu. Deci, în ultimă instanță, nu cred că avem pe cine condamna și pe cine crucifica în afară de noi înșine. Să începem procesul de exorcizare și să facem curat, fiecare în viața lui. Cum spunea Ghandi: "Fii tu însuți schimbarea pe care vrei să o vezi în lume".
Articol scris în anul 2012.
Daniel Meze
Despre Autor
Daniel Meze - AdministratorAre un Master în Psihologie Clinică, Psihoterapie şi Consiliere Psihologică. Practică Yoga din 2009 și o predă din 2013. Studiează Cabala din 2011 și o predă din 2012. Este Directorul Editurii ARI. Studiează Educația Integrală din 2013 și o predă din 2017. Este Președintele Asociației ARI.